Intr-un fragment de discutie am sustinut ca in viata ar trebui sa ne ferim de compromisuri. Sau de a face cat mai putine, pe cat e cu putinta. Poate asta ne ofera o oarecare independenta.
Raspunsul, a venit surprinzator si pe neasteptate: "Viata e de fapt un compromis. Fac un compromis cand recunosc libertatea celuilalt, ca el, la randul sau sa o recunoasca pe a mea. Fac un compromis cand accept ideile celuilalt ca el, la randul sau sa le accepte pe ale mele".
Posibile intrebari:Raspunsul, a venit surprinzator si pe neasteptate: "Viata e de fapt un compromis. Fac un compromis cand recunosc libertatea celuilalt, ca el, la randul sau sa o recunoasca pe a mea. Fac un compromis cand accept ideile celuilalt ca el, la randul sau sa le accepte pe ale mele".
1. Putem sa ne ferim de compromisuri?
2. Iar facandu-le mai suntem noi independenti?
3. Imi foloseste la ceva starea de independenta?
4. Este independenta ceva relativ?
5. Reusesc sa fac fatza independentei sau e mai placut sa fii dependent sau interdependent (de lucruri, fiinte, persoane)?
Sunt perfect de acord cu ideea:"Viata e de fapt un compromis." Si mai recunosc ca toata viata am facut schimb, troc. Facem troc pana si cu Dumnezeu: noi promitem sa fim "cuminti", iar El ne promite ca se gandeste si la noi cand deschide poarta Raiului.
RăspundețiȘtergere