O zi neasteptat de calda si naucitoare.
Elevii mei s-au intalnit pentru prima data cu BAC'ul, purtand pe umeri povara apasatoarelor emotii. Mi-as fi dorit sa ii intalnesc pe toti, sa le spun succes la intrarea in sali, la comisii. Ar fi fost de dorit sa le mai presar in ganduri o raza de speranta si curaj, desi nu le sunt diriginte la nici unul din ei.
Din pacate nu erau decat cativa pe la ora 12, aranjati alfabetic, asteptand aproape incremeniti de emotii sa fie chemati inauntru. Ceilalti erau programati mai tarziu, pe parcursul zilei. N-am putut comunica multe datorita ciudatei bariere a emotiilor ce-i tineau ca un cleste urias.
Simt ca n-am fost alaturi de ei cum s-ar fi cuvenit in acesta prima si importanta zi pentru ei. Si asta ma doare. Sunt constient ca nu aveam cum sa stau langa fiecare, insa... un sentiment straniu ma bantuie.
Scriu toate astea ca sa ma descarc. E o auto-recunoastere a unui "esec" fata de mine insumi, si ca o confesiune fata de ei, desi (probabil) nu vor citi niciodata randurile astea, ne-stiind ca exista un blog al profului lor, pe care unii il cred cool & trendy iar altii il stiu de prieten.
Imi scriu randurile de mai sus ascultandu-l pe R. Clayderman - Recuerdos de Infancia. Si asta mai atenueaza sentimentul de vinovatie, dezlantuind insa alte noi stari. Adevarul e ca plecarea lor din scoala ma doare si lasa un gol. Cu fiecare clapa a pianului sentimentele nostalgice se accentueaza. Mi-e dor de ei. Mi-e tare dor...
Elevii mei s-au intalnit pentru prima data cu BAC'ul, purtand pe umeri povara apasatoarelor emotii. Mi-as fi dorit sa ii intalnesc pe toti, sa le spun succes la intrarea in sali, la comisii. Ar fi fost de dorit sa le mai presar in ganduri o raza de speranta si curaj, desi nu le sunt diriginte la nici unul din ei.
Din pacate nu erau decat cativa pe la ora 12, aranjati alfabetic, asteptand aproape incremeniti de emotii sa fie chemati inauntru. Ceilalti erau programati mai tarziu, pe parcursul zilei. N-am putut comunica multe datorita ciudatei bariere a emotiilor ce-i tineau ca un cleste urias.
Simt ca n-am fost alaturi de ei cum s-ar fi cuvenit in acesta prima si importanta zi pentru ei. Si asta ma doare. Sunt constient ca nu aveam cum sa stau langa fiecare, insa... un sentiment straniu ma bantuie.
Scriu toate astea ca sa ma descarc. E o auto-recunoastere a unui "esec" fata de mine insumi, si ca o confesiune fata de ei, desi (probabil) nu vor citi niciodata randurile astea, ne-stiind ca exista un blog al profului lor, pe care unii il cred cool & trendy iar altii il stiu de prieten.
Imi scriu randurile de mai sus ascultandu-l pe R. Clayderman - Recuerdos de Infancia. Si asta mai atenueaza sentimentul de vinovatie, dezlantuind insa alte noi stari. Adevarul e ca plecarea lor din scoala ma doare si lasa un gol. Cu fiecare clapa a pianului sentimentele nostalgice se accentueaza. Mi-e dor de ei. Mi-e tare dor...
Se pare ca sentimentele unui elev nu sunt diferite de sentimentele unui profesor.
RăspundețiȘtergereprobabil aceste sentimente ar fi trebuit sa le aiba majoritatea profesorilor desi m indoiesc. Important e ca am trecut de prima si de ultima zi de bac, insa mi-a ramas ideea ca am avut o diriginta putin insolenta si imi pun mari semne de intrebare daca ea ar fi fost capabila de sentimentul asta de "vinovatie" pe care-l traiesti (sau traiti - probabil datorita pregatirii d-voastra, asta e cuvantul potrivit)
RăspundețiȘtergere