Timbre

Dupa o discutie despre copilarie si lucrurile ei, mi-am adus aminte de micile bucatele de hartie frumos colorate, ce au exercitat o fascinatie aparte pentru copilul care eram atunci. Cand vine vorba de colectii si timbre, fiecare isi are propria lui poveste. Iat-o pe a mea:
Nu tin minte exact cand m-am apucat sa le adun sistematic, in clasoare, dar am o vaga banuiala ca s-a intamplat undeva in jurul varstei de 7 ani. La inceput imi imparteam bugetul intre plicurile de Oranjada de la alimentara si plicurile de timbre de la minusculul chiosc din centrul vechi al orasului. Ai mei, probabil vazand ca irosesc prea multi bani pe hobby'ul asta (in fond neinteresant pentru ei) au crezut de cuviinta sa ma duca la un unchi filatelist. Asa a inceput odiseea timbrelor.
Trebuie sa precizez de la inceput ca pentru mine ele se imparteau in valoroase si mai putin valoroase. Cu cat timbrul avea o forma mai ciudata (romb, triunghi) sau provenea dintr-o tara exotica (Liberia, Rep. Rwandaise, Guineea Bisau etc) cu atat capata o valoare mai mare. Edident, in viziunea noastra copilareasca. In aceeasi categorie intrau si colitele precum si timbrele nestampilate, destul de rare de altfel. Gramada timbrelor ne-valoroase erau reprezentate cu succes de nume precum Posta Romana, Magyar Posta, Polska, Czehoslovesnko, DDR si restul Europei.
Imi placeau vizitele la unchiul. La inceput incercase sa-mi cultive gustul pentru filatelie si valoare, aratandu-mi colectiile lui (in special romanesti, nu prea viu colorate). Nu i-am zis nimic, insa in sinea mea il consideram putin demodat. Habar n-avea ce inseamna timbre valoroase (sic!). Avea o cutie mare in care tinea alte sute, fie dubluri fie pentru schimb. Bucuria mea cea mai mare era cand ma lasa sa imi aleg dupa pofta inimii, pe indelete. Si asta de fiecare data cand il vizitam. Imi spuneam: cat de naiv poate sa fie. Tine in clasoare toate rebuturile fara valoare, in timp ce in cutie se gaseau suficiente timbre pe care eu le consideram valoroase, dupa cum am scris mai sus. Ajuns acasa, ma apucam sa le asez in proprile clasoare (fie primite de ziua mea, fie achizitionate de la alti copii prin diverse schimbruri). Mereu mergeam la culcare tarziu. Aveam si eu mica mea colectie, pe tematici, de care eram foarte mandru: animale, trenuri, masini de epoca, vapoare, steme, efigii si simboluri (mai ales cu judetele Romaniei), uneori si picturi sau personalitati. Restul erau neinteresante, destinate schimburilor cu ceilalti de la bloc. Chiar si in astfel de situatii, nu-mi placea sa-mi duc toata colectia afara. Era suficient clasorul pentru schimb. Si asta mai ales pentru ca ei nu stiau alta modalitate sa indice un timbru decat punand mana pe el. Mai tot timpul erau murdari si asta se solda cu un dezastru. Dupa examinarea clasoarelor, incepeau negocierile pentru schimbri.
- Pe seria de 3 timbre cu masini de Liberia, iti dau cele patru cu sportivi din Mongolia.
- Nu, ca astea's mai valoroase!
- Da, dar uite: cele cu sportivii, puse cap la cap formeaza o stampila intrega.
Tin minte si acum certurile interminabile despre cat de valoros (sau nu) era un timbru. Cand erau din aceeasi tara totul era simplu: cele cu sume mai mari, erau cele mai valoroase. In restul cazurilor, se faceau aprecieri subiective, de natura estetica, compozitionala si se miza pe naivitatea interlocutorului precum si pe eventualele datorii pe care acesta le avea la cel care isi dorea timbrele. Si astfel ne prindea noaptea cu clasoarele pe genunchi, infierbantati de atatea argumente si negocieri.