sâmbătă, iulie 12, 2008

rock this way

Aseara, la un semafor astepta o masina din care razbateau la maximum ritmuri rock. Nu hardrock, nu heavy ori death metal. Pur si simplu muzica rock. M-am "frecat la urechi": poate-s manele si n-aud eu bine. Dar rock? Progressive ROCK intr-un oras de racheti, manelari si smecherasi wannabe?!? That was something. Nice, dude!

5 comentarii:

  1. Exact. Tocmai de aceea trebuie scris despre...

    RăspundețiȘtergere
  2. E bine de stiut ca nu toata lumea asculta manele intr-o tara in care maneaua domina . Un singur mesaj : people let's roch'n'roll

    RăspundețiȘtergere
  3. Legat de chestia asta, mi-aduc aminte de-o întîmplare petrecuta în vara lui 2007.
    Lucram (mă rog, ERAM NEVOIT să lucrez, mai bine zis!) în Bucureşti. Locul de muncă era la RTR Pipera-Tunari (Renault Technologie Roumanie), şi ca să ajungi la serviciu mai repede, era musai să iei metroul, altfel făceai peste trei ore pe drum. Mergeam pînă la capăt “cu şobolanul”, pe magistrala M2 (pînă la staţia Pipera), iar de acolo ieşeam la suprafaţă şi aşteptam “autocarele" firmei (nişte răpciugi obosite, fără aer condiţionat, aduse de la fier-vechi din Spania pe 3.000 euro/bucata, şi-ale căror scaune tapiţate puţeau a transpiraţie) să vină să ne ia şi să ne ducă la RTR. Numai că "autocarele" firmei veneau din joi în Paşti, fiind toate 4 prinse-n aglomeraţia din trafic.
    Şi cum stăteam noi pe margine şi înjuram că nu mai vine autobuzu', uitîndu-ne la puzderia de maşini care defilau pe şosea cu viteza melcului, bară la bară, iaca-şi face apariţia-n peisaj şi-o "prospătură". O maşină sport decapotabilă (aţi ghicit, de culoare roşie!), condusă de-o gagică "beton" (o “bunăciune”, mai pe româneşte zis).
    Dar primul lucru care mi-a atras atenţia, încă de la distanţă, nu era maşina decapotabilă în sine (un Mercedes sau un BMW Z3, nu mai ţin bine minte), ci răcnetele pe care le scoteau boxele audio ale acestui “monstru îmblînzit”. Am rămas mut. Tipa, ce părea la prima vedere o fiţoasă cu bani, nu asculta manele, aşa cum te-ai fi aştepatat, ci "Sweet home Alabama (Lord I’m coming home to you)", cu trupa Lynyard Skynyard.
    Păcat de piesa aia excepţională, care agresa timpanele multor cocalari aflaţi în trafic la acea oră matinală (ca şoferi sau ca simpli pietoni, dimineaţa, pe la ceasurile 8 şi-un pic ), şi de gagica de la volanul decapotabilei, care inhala la greu noxele de fum albastru înnecăcios ale camioanelor, şi care dăduse potenţiometrul volumului la maxim doar de dragul de-a face educaţie muzicală covrigarilor ambulanţi şi chioşcarilor din faţa staţiei de metrou.
    Pe moment, ascultând melodia asta faină, am uitat şi de nervi şi de tot. Iar cînd am văzut că tipa de la volan era singură în monstru-acela decapotabil şi că arăta superb, cu o ură ne-mpăcată, vorba lui Baiazid, mi-am şoptit atunci în barbă: „Păpuşă mică, noi doi ne-am înţelege perfect la cel puţin două lucruri pe lumea asta: şi la pat, şi la gusturi muzicale. Rămîne să vedem cu restul cum stăm.”
    Sau cum spuneau băieţii de la Aerosmith, într-o piesă la fel de celebră:
    Walk this waaaay,
    (Talk this waaaay),
    Walk this waaaay,
    (Talk this waaaay),
    Walk this waaaay,
    (Talk this waaaay),
    Just gimmie a kiss
    Like this!

    RăspundețiȘtergere